luni, 30 ianuarie 2012

Copila mea draga

(LE: cu scuzele de rigoare, am eliminat fotografia care a fost considerata mult prea explicita, de catre membrii familiei.
Prefer, si eu, sa pastrez oaresce anonimat asupra mea si a familiei mele.
Este blogul meu, si chiar daca vorbesc mai mult despre familia mea, decat despre mine, tot din grija fata de ei, este mai bine sa ramana in afara mediului virtual, oricat mi-ar placea sa ma laud cu ei si prin imagini, mai mult decat o fac prin cuvinte. Mai bine sa grasesc prin supra-protectie decat prin supra-expunere.
Va multumesc pentru intelegere! )

Ea este Luana.
Este carne din carnea mea si suflet din sufletul meu.
Poate ca am cocolosit-o nespus (desi mereu am incercat sa fiu echilibrata si rationala) si acum trebuie "peticita" pe alocuri.
Este deosebit de isteata, empatica, intelegatoare, calda, iubitoare.
Este uneori si fricoasa (o tratam), smiorcaita, sclifosita, fandosita ... dar are 4 ani, deci ii tolaram in mare, incercam sa o facem puternica, independenta, buna si corecta dar nu proasta si sa ierte orice oricui.

Mi-e greu sa-mi setez limitele, in diverse situatii, intre a o lua in brate si a o mangaia sau a ii tine teorii despre putere sau corectitudine, cand vine la mine trista.
Mi-e greu sa o invat tot timpul sa fie supusa si cinstita, conform dogmelor crestin-ortodoxe (este unul din aspectele pentru care nu sustin foarte mult aceasta practica) cand lumea in care traim este asa cum este.
Nu este corect ca in lumea asta sa fi "fraier" daca esti corect (sa nu fi si "jmecher" si sa o iei pe "scurtaturi"), daca nu folosesti forta fizica sa iti demonstrezi punctul de vedere (ma refer la prescolari), sa fi innapoiat daca nu te uiti la tembelizor sau nu mananci toate porcariile carora li se face reclama, sa fi marginalizat daca nu ai cele mai sclipicioase  haine sau nu vorbesti in argouri.

Lumea asta e razna rau detot.
Eu ma simt impacata ca imi place sa stau in natura sau cu mine insami, fara cohorde de "prieteni", sa ma cocot pe munti si dealuri, sa scutesc niste bani aruncati aiurea pe tzoale ca sa iau o bicicleta sau o carte noua, sa consider ca un apus de soare e mai frumos, si-mi va ramane mai mult timp in suflet, decat o "piatra" pe deget, sa nu mananc junk-food ieftin pt ca stiu ca asta ma va costa mai tarziu, sa stiu ca daca eu sunt impacata cu mine, seara cand pun capul pe perna, nu conteaza toata concurenta sociala superficiala (si inutila) la care eu sunt codasa.
Dar cum ii explic toate astea unui copil sensibil de 4 ani?
Chiar daca este inteligenta si ii explic lucruri ca unui om mare, nu pot avea pretentia de la ea sa nu fie afectata de porcarii care i se intampla, mai ales daca si pe mine ma mai afecteaza uneori ce mi se intampla.

Incercam sa facem cum credem noi ca e mai bine, altfel nu stim sa facem si nici nu am putea. Am citit mult. Uneori, rar, am gasit ca faceam lucrurile pe dos, am socotit, si am reparat daca am considerat ca "sursele" au dreptate. In majoritatea timpului le facem bine, din instinct sau din cum am fost noi invatati (si ne-a fost bine) sau din cum am descoperit noi ca ar fi bine. Totul este cu bune intentii dar de regula gandit, caci si bunele intentii pot face rau uneori.

Azi dimineata mi s-a plans (era realmente cu voce stinsa si cu lacrimi in ochi) ca face prea multe lectii la gradinita, este prima data cand imi spune asta. Stiu ca ii place acolo, in mare. Simte mult lipsa colectivului atunci cand lipseste mai mult timp si nu am avut niciodata probleme majore.

A lipsit mult, pentru ca de la 2 ani, de cand am inceput cu cresa, s-a tot imbolnavit foarte des, viroze respiratorii sau probleme digestive.
In primul an a fost groaznic, nu mergea  mai mult de 4-5  zile pana sa capete o goanga noua, urmau doua-trei saptamani de antibiotice, apoi o luam de la capt, in primavara nu am mai rezistat, am retras-o si ne-am mai linistit.
Cand a inceput gradinita, intr-o locatie si ambianta mult mai placute, a fost ceva mai bine, vag mai bine, deja era intoarsa pe dos de un an de medicamente din abundenta si erau sechele, nu mai era atat de grav sau atat de des totusi.
Din toamna trecuta a fost si mai bine, medicamentele erau deja de domeniul istoriei, corpul a avut timp sa se recupereze, imunitatea sa creasca, tot se imbolnavea lunar, dar dupa cateva zile de stat acasa isi revenea. Am profitat de faptul ca eram acasa cu fratiorul mai mic, si nu am dus-o niciodata bolnava la gradinita, si ca sa o protejam si sa-i dam timp sa se vindece dar si din respect pentru colectivul de acolo, dar asta a insemnat multa absentare. A ramas insa in urma cu multe lucruri pe care noi nu le-am constientizat. Acesta este motivul pentru care zilele trecute cautam, si sotul nu gasea ca e important, programa, sa vad si eu ce se presupune ca se face la o gradinita de stat, la grupa mijlocie.
Chiar daca acasa ne ocupam mult de ei, le explicam diverse, invatam prin joc, vorbim mult cu ei, ce se face acolo sunt deprinderi care ne scapa din vedere uneori. Mai mult de atat, e lipsa integrarii in colectivitate, o colectivitate pe care chiar daca nu o apreciez 100% (ma refer la generalizarea cu "lumea rea", de la inceput), e lumea din care ea face parte, mi-e greu si mie sa schimb atitudini si comportamente, dar ei ...

In dimineata aceasta nu prea am avut timp sa reactionez, am avut doar cateva minute sa vorbim despre subiectul "sunt prea multe lectii si mie mi-ar placea mai mult sa ma joc".
Am incercat sa aflu exact cum se desfasoara lectiile si ce anume nu-i place, am asigurat-o ca vom continua discutia dupa-amiaza si vom vedea ce se poate face. I-am mai spus si ca motivul pentru care probabil nu-i place asa de tare este acela ca datorita absentelor nu se descurca la fel de bine ca ceilalti copii si am asigurta-o ca vom mai exersa acasa la ce nu se descurca (v-am spus ca vorbim ca si cu un om mare).
Nu a fost foarte impacata, era destul de trista, nu am inteles foarte bine situatia si ma abtin de la a face presupuneri pana nu ma lamuresc mai bine, nici nu vreau sa acord prea mare atentie unui subiect care ar putea sa fie uitat in 3 zile dar nici nu pot trece cu vederea, trebuie sa ne ascultam copiii si mai mult, sa-i observam, uneori ei nu stiu sa ne spuna in vorbe, nu trebuie sa fim paranoici dar nici nu sunt genul care sa-l lasa sa se zbata singur, desi uneori poate fi necesar.
Nici nu mai stiu, este un echilibru atat de fragil, ceas de ceas ...

Despre treaba cu observatul gesturilor am gasit si la Ana (de la "MeseriaDeParinte") un articol deosebit de interesant care se numeste "Priveste-ma, am atatea sa-ti spun!", o doamna deosebita, pe care o aprob in multe din articolele pe care le scrie.

Iar dimineata, rontaind in background intamplarea cu "nu-mi plac lectiile", am ajuns si la Ada Demirgian, pe care am citit-o asiduu sambata noaptea :) si vreau sa-i urez toate cele bune pentru domnisoara ei cea mare.
M-am lovit de un articol care m-a impresionat profund prin continut. Se numeste "Just a reminder: aveti grija ce le spuneti copiilor!" si am inteles foarte bine ce vrea sa ne spuna Ada prin continut, reiterez si eu mesajul, mergand chiar mai departe: copiii sunt parte din voi, tratatii asa cum vreti (sau ati fi vrut) voi sa fiti tratati, nici mai mult, nici mai putin.

Si v-o atasez si eu pe doamna Barbra Streisand cu al ei 'Children Will Listen', ca un semnal, sa va amintiti ca ei sunt acolo, tot timpul, va vad, va aud si mai ales va simt, chiar daca nu realizati asta. Mi se intampla sa mai uit, nu de putine ori, dar respir adanc, ma calmez, imi amintesc ca sunt acolo, langa mine si nu am voie sa fiu (si eu) rea/ostila/nervoasa/egoista. Daca si eu sunt asa, lor ce le mai ramane?
Nu, nu este o lume complet cruda in jur, dar nu este nici complet buna, trebuie sa-i pregatim pentru ea, dar facandu-i pe ei puternici si rezistenti, inainte de a ajunge sa dea piept cu toate greutatile.
Deci Barbara:



Daca v-a placut, ascultati si "Carefully Taught", atat versurile cat si cuvintele ei de la inceput, pe mine ma cucereste de fecare data aceasta Doamna, prin interpretare si nu numai.

Si in aceeasi nota, o dedicatie pentru iubitul meu sot, care imi este mereu alaturi, neconditionat (si care a declarat ca sunt blogarita lui favorita, chit ca stiu ca nu prea citeste alte bloguri in afara de al meu :) ), dar si pentru copii. Incercati sa imaginati versurile aplicate si la copii, merg de minune.
Doar asa, pentru ca e luni ...

Doamna Barbara Streisand alaturi de o alta mare voce, Celine Dion:


Iubiti-va mult, pe voi insiva, in primul rand, dar si pe "sufletele" ce deriva din voi!

3 comentarii:

  1. sa se faca mare...ca frumoasa este ! pe a mea o cheama Monica :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Sar'na! Sa se ...
    Hai cu detalii despre Monica, un link ceva, ma lasi asa in ceata? :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere