marți, 6 septembrie 2016

Vânturarița 2016

Adică Parcul Național Buila - Vânturarița :)
Cum începeau sa rugineasca prin pod corturile, am zis sa ne dam un șut, macar o data sa le mai scoatem la aer, pe anul acesta, până nu se strică vremea, căci pe mocirlă Si frig ... să se ducă în drumeție cine vrea, mie nu-mi place :)

Soțul s-a documentat de plan de traseu, cam îndrăzneț am zis eu, că ne stiam cam neantrenați dar am dat înainte.
Ne-am împachetat temeinic și vineri, pe la oareșce ore ale după-amiezii, după o oră și încă puțin de mașinit, am ajuns în zona Schitului Pahomie.
Schitul Pahomie


Frumos, curat, pustiu (de turiști adică), liniște, așa cum ne place nouă.
Pe drum le-am povestit copiiilor cum, acum fix, dar fix trei ani (mare coincidența, complet neintenționată, ce bine că am scris-o atunci!), ne-am biciclit cam pe același traseu, dar cu oprire putin mai jos, și am campat in zona Schitului Iezer. Mari nebuni am fost, acum ne-am băbățit de tot! :)

Pe panta din dreptul Schitului Pahomie, mașinuța noastră a refuzat să mai urce, am parcat-o și am luat-o la picior să vedem cât mai e până la poiana care ne interesa pentru campare. Era puțin dar era și ocupată, o familie făcea grătar, și am decis că e cam riscant să așteptăm până pleacă pentru că probabil s-ar fi înserat și am fi fost pe grabă cu amenajările. Am mers și ceva mai sus, să găsim alt loc, am găsit mai multe, problema era să urce mașina, căci aveam cam multe catrafuse.

Mașina nu numai ca a refuzat dar ne-a dat de înțeles ca problema era ceva mai gravă, deoarece nu a vrut sa mai pornească nicicum. Soțul, prevăzător, o lăsase cu fața la vale, așa ca i-am dat drumul, sa vedem dacă la vale pornește. După vreo 500m, într-o curba mai pitorească, am decis că am gasit locul perfect de cort. Am tras frâna de mână și am zis să ne amenajam, că timp de îngrijorat pentru mașină se găsește și în zilele următoare :)  Nu aveam nici semnal la telefoane dar era vacanță și e bine să nu fi foarte dependent de tehnologie :)

Puțin cam nisipos dar altfel perfectă poziția, și mai ales cu multe lemne de foc, aduse probabil de viiturile ce coborâseră pe fostul drum forestier de deasupra noastră. Copiii s-au distrat extraordinar profitând de tot ce le oferea natura din zonă. A fost amenajat și aprins foc de tabără, căci ne așteptau cartofi pentru a fi copți în jar, si alte treburi. Ne-am încadrat la fix cu toate cele astfel încât la lăsarea serii eram cu toate alimentele împachetate și așezate în mașină, iar noi schimbați în hainele de dormit și culcușiți în sacii de dormit, cu lanterna pornită, și cu "Micii sălbatici" sub nas. Asta e o carte care merită o scriitura cu totul separată, dacă s-ar putea. Una din carțile foarte iubite de soț, într-o stare cam avansată de descompunere, a fost la fel de iubită si de soacra, în copilarie, când era pasionată de triburile indiene. Am găsit un domn care povesteste foarte frumos despre ea.
Cititul din această carte este rezervat strict pentru momentele când ieșim în natură, cu adevarat adică, mai mult de un ceas sau două, și avem vreme de tolănit. Povestea este foarte frumoasă și le place mult copiiilor, mai sărim uneori peste descrieri cam stufoase (ei au acum "aproape" 7 ani domnișorul, si "aproape" 9 ani domnișoara). Am început-o prin primăvară și mai avem câteva capitole.

Noaptea a decurs fără nici cea mai mică problemă, cerul înstelat a fost un spectacol incredibil, păcat că era cam răcoare și nici nu-ți venea să stai să admiri în miez de noapte, dar cele câteva minute pe care le-am prins fiecare ne-au desfătat.

Sâmbătă dimineață am reușit sa măncăm și sa plecăm spre munte până în 8:30, ceea ce era și planul, pentru ca nu știam cât o să ne ia cu adevărat urcușul catalogat la patru ore. Ne-am luat doar echipament ușor (câte o bluză și o pelerină de ploaie), mâncare și apă.
S-a mers excelent porțiunea de pădure, cam pietriș dar nu te poți certa cu natura. Ne bucuram când vedeam câte un copac mai gros de un bust uman, foarte rari dar foarte impresionanți, păcat că se taie atât de masiv la noi, chiar sunt un adevărat spectacol acești copaci maiestuoși.

Timp de vreo două ore s-au numărat buline pe copaci (am urmat traseul cu bulină albastră) și făcut întrecere de cine a vazut mai multe/mai repede, chestie foarte amuzantă inițial, și producătoare de copii entuziaști și motivati să se miște repede, apoi s-a transformat în zgăndăreală și făcut creierii praștie, ai mei. Dar simpatici, n-am avut ce-i certa, prea mult.

Când au început sa se audă câini lătrând am realizat că ne apropiem de stâna de la jumătatea traseului.
A durat mai mult de 10 minute de mers pe fundal cu lătrat din ce în ce mai furios, pe măsură ce ne apropiam. Când am ieșit în poiană m-am bucurat tare mult să aud un cioban care își strunea câinii. Erau șase-șapte dulăi blănoși, cu unii ne-am împrietenit și i-am mângâiat, mai ales Matei, care are o atractie deosebita fata de animale de orice fel.
Alții ne-au latrat la fel de furios cât le-am traversat teritoriul și încă o vreme după, vreo trei au venit după noi, tot lătrând dar mai potolit, iar unul ne-a însoțit tot drumul până în vârf și mai bine de jumatate de drum la întoarcere, spre deliciul copiiilor, care îl mângăiau constant și au împartit bucuroși din porția lor de alimente, cu dânsul.

De la stână a mai fost puțină pădure apoi gol de munte tot mai gol. Frumos, abrupt, însorit, energizant și epuizant totodata. Mai puțin pentru unii mai tineri și zglobii :)


Și apoi creastă, multă creastă :)
Am poposit puțin în Șaua Ștevioara, 1790m, ne-am întâlnit cu punctul roșu, care marca traseul de creastă și am decis să coborâm, mai ales că se adunau și nori. Ținta era Vârful Vânturarița sau Vârful Buila, care era foarte frumos și destul de aproape dar am zis că mai bine sa fim cuminți și să ne vedem de ale noastre.



Și apoi coborât, muuult coborât

 La stână nu mai era nimeni, dar nu a mai fost problemă cu câinii, tot lătrau dar acum nu ne mai era frică de ei, am avut curaj să-i mângâiem și să ne reîmprietenim mult mai repede. Îl aveam pe Cumi (de la Cumințelul) cu noi, si pe un frate geaman care apăruse la coborârea din creastă, astfel încât era o distracție totală să ghicim care-i însoțitorul mai vechi si care e cel nou.
Soțul râdea că nu a avut prezența de spirt să-mi facă o poză când am aparut în perimetrul stânii si eu eram înconjurată de 5 dulai semi-prietenoși dar cam lătrători, și cam alba la față :) Recunosc, eu eram cea mai panicată la fazele astea, și n-ar fi ajutat deloc sa-l mai vad ca se și amuza pe seama mea.

Am coborât fară incidente, cam tot în patru ore, majoritar datorită genunchilor mei care nu apreciau deloc terenul abrupt și plin de pietre, mă dureau și cred ca am întarziat mai bine de o oră toată derularea acțiunii. Cei mici erau ca niște căprițe, domnișoara parcă era pe arcuri, uneori cu sute de metri in față, eu îmi vedeam de bețele mele ajutătoare și savuram liniștea. Ei mergeau în ritmul lor, cu tati, și se opreau să mă aștepte.

Am ajuns la locul de campare pe la ora 16, perfect să derulam programul de seara, ba chiar ne-am încadrat și mai bine, eram culcușiți inainte de lăsarea întunericului și o parte din citit s-a făcut cu lumină naturală. La scurt timp după ce am admirat apariția primelor stele au început sa se auda și sforăituri mici. Mașina tot nu pornit, dar sunasem pe un prieten sa vină să ne tracteze, pentru a doua zi.

Duminică dimineață cortul băieților s-a trezit foarte devreme :) Matei l-a sculat pe tati pentru urgențe fiziologice, apoi a decis că e frumos cu stele (era in jur de 5, înainte de rasarit) și sa stea sa le admire, dar că e și cam racoare și să reaprinda focul, și pe urmă să stea și la răsărit dacă tot s-au trezit, și să stea și ei de vorbă, ca băieții (căci vorbește de te omoară, e neobosit). Bucurie maximă evident :) Eu mă strangeam mai tare în sacul de dormit și mă bucuram că noaptea de dinainte, când dormisem eu cu Matei, n-am avut parte de astfel de cerințe :) 

După ce ne-am împachetat am dat vânt la vale mașinuței, o vreme a mers, cam stresant pe curbe cu vizibilitate minimă, bine că nu e foarte circulat pe acolo. După vreo 5km n-a mai mers că mai era si deal și noi nu eram așa foțoși. Dar nici semnal încă nu aveam la telefoane, așa că soțul și copiii, care au inistat să meargă cu el, au luat-o la vale într-u căutarea semnalului, eu am rămas la mașină să nu-i încetinesc cu genunchii mei rablagiți. Au mers ... vreo 4 km mi-au povestit, intens nu glumă. Au revenit in vreo două ore și ceva, cu mașina prietenului, timp în care eu am citit o suta și ceva de pagini, am reluat cartea de la început, că nu prea fusesem prin zonă când o începuseră și nu știam întreaga poveste.

Ajuns acasă cam la 48 de ore de la începerea aventurii, cam obosiți, prafuiți și înfometați dar destul de satisfăcuți. Mulțumiți ca avem copii puternici care știu sa se bucure de orice context în care sunt, și mai ales care nu sunt încă acaparați de lumea virtuală. 
O să rămână de pomină iritarea puștiului de zece ani al prietenului, ca nu are semnal la telefon în multe zone, chiar și mai jos, in sat, și uimirea lui sinceră că "da' oamenii aștia cum au putut sa-și construiască pe aici case, daca nu au semnal la telefon!!!" 
Tot restul drumului s-a jucat pe telefon, imun la povestile tatălui cum că defapt oamenii, ca să trăiască, au nevoie de apă, de teren pentru agricultură sau crescut animale, eventual de drumuri si ceva comunitate, iar telefoanele sunt totuși opționale, și oricum inventate de puțin timp.

Și acum iau o pauză cu nervii, că scrisul asta cu diacritice este înfiorător! Dar persistăm că merită, trebuiesc păstrate astfel de amintiri și în scris, că ne sclerozăm cu timpul și uităm cât e de frumoasă viața și ce avem în jurul nostru :)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu