Si acum
continuarea povestii despre cum au aparut copiii, detalierea post … partum :)
Experienta crescutului de copiii este minunata si incurajari am tone, doar timp sa le impart imi trebuie :)
Stiu ca primul an (dupa ce se naste al doilea) e foarte greu, la noi a coincis si cu trimis fata la cresa, credeam ca voi fi mai libera, macar cateva ore pe zi, sa ma pot odihni/ocupa de micut, in schimb ne-am poticnit in stres maxim, pe de o parce cu acceptarea (foarte greu) a cresei, pe de alta parte cu toate virozele (si alte balarii) posibile, luna de luna, la amandoi, ca de … trebuiau sa imparta.
Mergea la gradinita 3-4 zile, dupa care venea cu bucuria acasa, o lua si cel mic, uneori si noi, si aveam nopti intregi de tuse si vomat pe pereti, medicamente, zemuri, analize in dublu sau triplu exemplar si dura doua-trei saptamani pana ne recuperam fizic cu totii, cu psihicul era si mai greu.
Cand avea cel mic vreo 3 luni, nu l-am mai putut alapta, din cauza de probleme … “locale”, agravate rau. Am trecut peste, cu multa parere de rau, regretele nu-si au rostul. O parte buna in treaba asta a fost ca i-am putut gestiona ceva mai bine pe cei doi copii de care trebuia sa ma ocup singura in orele in care eram doar noi 3.
Un biberon inghitit in 10 minute era mult mai lejer (plus ca se distra si dra ca o puteam implica mult mai bine si pe ea in hranirea fratiorului) decat alaptat cate o jumatate de ora la fiecare doua-trei ore, timp in care fetita se simtea complet exclusa si nu intelegea de ce eu nu puteam reactiona asa de repede la solicitarile ei, care de obicei implicau actiuni fizice evident …
A ... eram si in faza de implementat olita, a fost mirobilant cateva saptamani :( Nu stiu cum as fi gestionat situatia daca as fi continuat cu alaptatul … m-as fi descurcat eu. Cred ca despre timp am avut totusi o impresie falsa, ca atata spalat/fiert de biberoane&co, imi ocupau, per total, cam tot atat timp cat alaptatul in sine, ei … ce a fost a fost, probabil ca daca as fi din nou in situatia respectiva, si as sti ce stiu acum, fara a avea probleme medicala, as alege o pompa electrica, cu care sa extrag partial papa pt bebe, sa ii dau in orele in care stiu ca as fi fost mai inghesuita de program.
Prima jumatate de an (hai sa zic totusi 9-10 luni) s-a finalizat cu: una bucata domnisoara cu stomac+ficat+imunitate facute praf, de la atatea medicamente (mult prea multe pt diagnostice necomplicate dar de care noi ne speriam, neavand-o niciodata bolnava pana la 2 ani, cand a intrat la cresa), si una bucata domnisor care incepuse sa faca bronsiolita luna de luna, tot de la “atatea medicamente” - adiministrate din luna I (concluzii trase privind retrospectiv, in urma studiului serios a fiselor medicale si alte informatii adiacente).
Panica, internari, analize (pe toate partile, inclusiv de alergii la amandoi), concluzie: “sa le ia Aghiuta de medicamente, cu doctorii lor cu tot” (cocluzie personala, nu incurajez aceasta atitudine).
Cred ca am citit, si eu si sotul, in anul acela despre diagnostice, medicamente, studii, efecte secundare, mai mult decat am citit fiecare, cumulat, prin facultati, mastere, doctorate.
Concluzia a fost simpla, analizele erau acceptabile, nu erau defecti major, se puteau repara.
A … fata incepuse sa aibe diverse pete pe ea, diagnostic “dermatita atopica”, ne-am panicat, atopia nu era o informatie prea placuta, mai ales ca s-a concluzionat ca si fratiorul este la fel de atopic (bronsiolita fiind claaaar semn de atopie :) ). Am dat cu smacsuri pe ea, diverse doctorii interne (asta inainte de concluzia mareata din gilimelele cu incornoratul) si am zis noi cu capul nostru (mai mult sotul ca el e mai lucid) “bai, n-o fi intoxicatie medicamentoasa?!?”, de atunci am zis STOP la oricare din cele cins'pe rafturi de medicamente (sirop de Nurofen – foarte, foarte rau, eram abonati la el, luna de luna cate doua-trei sticlute aproape, nenorocire pt stomac si nu numai, de antibiotice nu mai zic – retineti ca ma refer numai si numai la viroze banale, chestii necomplicate pentru care se da medicamentatie excesiva si in pripa).
Baietelului era diagnosticat cu bronsiolita astmatiforma, i se recomandasera deja cortizoni, salbutamol, montelukast si altele, avea abia 1 an, ne-am infiorat ... am studiat. Ne-a dat ca toate astea (mai ales Singulair-ul) nu fac nimic sa-l ajute pe termen lung, studii si studii straine spun asta, corpul are tendinta de a se repara singur, in timp (si tu pui asta pe seama doctoriilor) sau ai ghinion si o ti tot asa (atunci concluzionezi ca la tine nu merg) sau si mai rau, starea ti se agraveaza (posibil de la si mai multe medicamente nepotrivite cu care intoxici corpul) si atunci zici ca te-ai nascut fara noroc, in toate cazurile medicamentele nu au nici un aport, mda ... asa sa fie?
Am luat la citit din nou sute si sute de pagini, de data asta schimband domeniul medicinei alopate cu altele mai blande, si … am iesit la lumina. Am vazut ca nu suntem dezaxati, ca mai sunt oamenii (cu studii) care merg pe alte concepte decat “medicamentul este viata”, plus ca, cinstita sa fiu, ajunsesem cu finantele cam … in pom, la fiecare nou episod deja eram pe alte analize si paranoi, am realizat ca nu facem decat sa ne lasam dusi de valul societatii de consum.
In primavara trecuta am ajuns la Grigore Alexandrescu, intamplator am intalnit-o pe tanara (si foarte frumoasa) dr Cristina Becheanu, un om de exceptie si profesionist cald asa cum rar am intalnit. In urma multor analize am concluzionat ca trebuie sa ne calmam si sa lasam copiii in pace, stresul continuu (indus) si paranoia erau cei mai mari inamici ai nostri, in lupta de a ne pastra copiii sanatosi.
Uite ca azi traim cu totii (daca am fi tinut-o in ritmul acela am dubii ca am mai fi fost azi in formula de 4, sanatosi la cap si trup) si chiar binisor, mai sunt probleme dar minore.
Nu suntem habotnici, chiar ne-am documentat si am fost pe la analize cu copiii astia, nu suntem anti-medicamente, doar ca am ales sa nu mergem pe calea asta.
Ne hranim sanatos, psihic suntem mult peste medie, iesim in aer liber cat de des (suntm fani biciclit si cort, intotdeauna am fost), inca avem de luptat cu domnisoara care e sclifosita rau la mancare (ca urmare a problemelor cu stomacul din trecut, a ramas cu “pete pe creier” - foarte la figurat :) ), baietelul e recuperat complet si are o dezvoltare incredibil de buna, peste media varstei lui, din toate punctele de vedere.
Vorbim mult cu ei, cititm povesti in fiecare seara, le raspundem la orice intrebare si le aratam cat de mult ii iubim. Este obositor dar ne implineste.
Recunosc faptul ca de peste 4 ani, principala mea activitate este sa … mamicesc :) dar asta ma bucura, am invatat, zi de zi, atat de multe in perioada asta … nu stiu cum as fi fost la 29 de ani fara sa am nici un copil (in nici un caz nu judec pe cele care nu au, vorbesc doar despre mine) dar nu as vrea sa fiu acolo, pur si simplu sunt pe o alta cale, si mi-e extrem de bine.
E clar ca regret ca nu am timp sa fac mai multe lucruri pentru mine, dar sunt invaluita de atata dragoste incat … mi se pare incomensurabil, nu as da-o pe nimic altceva.
Si da, de o vreme a inceput sa fie mai usor, cam dupa ce a trecut si cel mic de 15-18 luni, ni s-a mai usurat viata, am renuntat la cresa domnisoarei, mi-am luat inima in dinti si am zis ca mai bine ma descurc cu amandoi acasa zi de zi, dar macar sanatosi sa fie, decat hei-rup-uri lunare cu sechele maxime.
Baietelul a devenit mai robust, niciunul nu s-a mai imbolnavit asa des, fetita s-a recuperat incet-incet, au inceput sa comunice mai bine intre ei, nu-mi mai era teama sa-i las mai mult de 5 minute singuri (adica unul cu altul intr-o camera) cat faceam eu altceva prin zona.
Programul merge normal, fetita este la grupa mijlocie, ii place mult, merge aproape 3 din 4 saptamani :) "goangele" inca sunt gramada pe noi tot timpul, dar trecem mult mai usor peste ele. Ii dam inainte cu tupeu, dezvoltarea trebuie sa fie normala, solutia nu este sa-i inchidem intr-un glob de sticla, ci dimpotriva, sa-i expunem, dar cu masura, calculat, si ajutand corpul sa faca fata vicisitudinilor, nu impiedicandu-l la fiecare mic pas, sa se repare singur.
Astazi copiii sunt de nedespartit, chiar daca rad sau se cearta … sunt o pereche pe cinste (si mi-ar fi fost perfect ok daca ar fi fost de acelasi sex, stiam numai ca vreau cel putin 2, acum m-am linistit, vreau cel mult 2 :) ).
Sunt mandra de ei pentru ca ma invata in fiecare zi lucruri noi, ma obosesc, ma amuza, ma relaxeaza, sunt o incantare si oricat de greu mi-ar fi uneori, daca mi-ar fi luati … nu stiu daca as putea trai in continuare.
Bucurati-va de copiii vostri! :)
